Manele, Guta, Adi Minune, etc...

Nu are sens sa dezvoltăm discuţii filosofice legate de calitatea manelelor. Dar este cel puţin enervant când muzicienii sunt confundaţi de către ignoranţi cu muzicanţii şi când lălăitorii manelişti sunt numiţi absolut pe nedrept ‘artişti’. Băga-le-aş eu sârmă în nas şi lor, şi fanilor lor, şi celor ce-i mediatizează şi în primul rând primitivilor care au inventat acest gen de muzică. Are vreun sens să facem o trecere în revistă a genului? Mă îndoiesc, dar hai, trecă de la mine... Dragoste sinceră ca între ţigani, îmbinată cu plăceri perverse şi adulter, frăţii şi duşmănii, bani şi pseudo-onoare, toate maximizate pănă la greaţă, umplute cu greşeli gramaticale şi de exprimare, şi condimentate cu ritmuri preponderent orientale (a se citi gălăgie extremă) astfel încât diferenţa dintre melodii să poată fi făcută doar de adepţii acestui curent de prostie. Cam astea sunt manelele. Iar cum aşchia nu sare departe de trunchi, în cazul nostru creaţia de creator, vă daţi singuri seama de calitatea animalelor ce borăsc asemenea fecale audio pe piaţă.